Centrul cultural catehetic

 

 

 


Icoana zilei

Legături

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Hristos nu e sifonabil

    Scriu acest lucru de dragul lui Hristos. Mă simt dator să o fac. De ce?- s-ar întreba poate unii.
    Mai întâi, pentru că eu vreau să cred în El si în pogorârea Lui la noi, printre noi, în noi, asumându-ne conditia umană jalnică pentru a o transfigura. E drept că de prea multe ori cred stângaci si imperfect, dar, în această situatie, de un singur lucru sunt sigur: am nevoie mare, mare de Hristos, ca de un frate sau prieten care să mă salte dincolo de nedesăvârsirea mea. Si El, Fratele si Prietenul, ar face-o dacă eu, înstrăinatul si ignorantul, as fi dispus să-mi asum nedesăvârsirea si să cred că dincolo de ea mă voi întâlni cu firescul meu. Este ceea ce ne lipseste nouă, oamenilor, astăzi, printre multe altele.
    Trăim an de an un Crăciun din peisajul căruia Hristos apare ca un exilat, ca un deportat, din te miri ce considerente. El, care ar trebui să fie amfitrionul, gazda, în jurul Căruia să graviteze sărbătoarea Crăciunului, este travestit de noi, oamenii, în marioneta unei legende care vorbeste despre un prunc născut în Bethleem si o fecioară-mamă, si care este suficient de seacă ca să nu mai spună nimic omului contemporan. Asa ne explicăm cum Crăciunul a ajuns prilej de chef si bairam, cu ocazia căruia, dacă ne iese, o „ s-o facem lată” sau Crăciun la munte si mare, dar nu la Biserică. Si ca să iasă bine totul, pregătim momentul din timp: luăm cu asalt „templele consumismului” (mall-ulurile si hipermarket-urile), într-o agitatie si irascibilitate greu de imaginat, de parcă am fi bolnavi de o foame cronică care ne devorează orice gest al buneicuviinte. Si în acest balamuc evident, oamenii nu mai au răbdare unii cu altii, nici măcar cu ei însisi, devin acri si imposibili.
    În ciuda acestei atmosfere generale de haos, căreia cu greu îi poti face fată fără să te contaminezi, Hristos Dumnezeu rămâne acelasi an de an. Blând, smerit, discret, si „nesifonabil”, asteaptând iesirea noastră din acest vacarm pentru a ne putea da seama cine este El cu adevărat: Fiul lui Dumnezeu întrupat, argumentul iubirii paterne a lui Dumnezeu Tatăl fată de noi bezmeticii. Aceasta este identitatea Lui pe care ne-o descoperă la Crăciun si ar trebui să îngenunchem în fata unei Iubiri dumnezeiesti pogorâte printre noi. Asa au făcut păstorii din Bethleem si magii, care au simtit dumnezeirea Pruncului, si au înteles pentru totdeauna că locul lui Dumnezeu nu este pe tusa istoriei, acolo unde adeseori ni-L dorim pentru a ne putea face nestingheriti jocul, ci în istoria umanitătii, făcând El însusi istorie. Oricât am încerca să-L expulzăm pe Hristos din atmosfera de Crăciun, înlocuindu-l cu Mos Crăciun sau ale tertipuri, El devine si mai prezent si minunat pentru că este întru ale Sale, deficitari rămâmând tot noi, prin faptul că nu avem pregătirea necesară recunoasterii si simtirii Dumnezeului înomenit. Defapt, Hristos Dumnezeu nu poate fi exilat de nimeni de pe scena istoriei umanitătii, oricâtă sudoare ar curge în acest sens, singurii exilati fiind cei ce aleg să se despartă de El. Cu toate acestea, singurul autoexil pe care si-L asumă Fiul lui Dumnezeu este acela de a fi oaspetele inimilor noastre, precum a fost odinioară oaspetele pesterei întunecate. Numai în acest moment începe în noi transformarea si trăirea Crăciunului împreună cu Hristos. El este realitate iubitoare si cuceritoare, nu fantasmă. Nu devine sifonabil, scortos sau nerăbdător în fata incapacitătii noastre de a-L întelege, ci asteaptă cu o disponibilitate incomensurabilă vindecarea noastră de rana de moarte a înstrăinării.
    Din această perspectivă, orice Crăciun devine sansa noastră de a-L descoperi pe Hristos drept  Cel ce crede în noi si reabilitarea noastră mai înainte de a fi crezut noi în El.

                            Pr. Dr. Ovidiu Bârsan
                Parohia „Sfintii Arhangheli Mihail si Gavriil” Sîncraiu de Mures

De ce ţipă oamenii unii la alţii?

„Într-o zi, un înţelept puse următoarea întrebare discipolilor săi:

- De ce ţipă oamenii când sunt supăraţi?

- Ţipăm deoarece ne pierdem calmul, zise unul dintre ei.

- Dar de ce să ţipi, atunci când cealaltă persoană e chiar lângă tine? – întrebă din nou înţeleptul.

- Păi, ţipăm ca să fim siguri că celălalt ne aude, încercă un alt discipol.

Maestrul întrebă din nou:

- Totuşi, nu s-ar putea să vorbim mai încet, cu voce joasă?

Nici unul dintre răspunsurile primite nu-l mulţumi pe înţelept. Atunci el îi lămuri:

- Ştiţi de ce ţipăm unul la altul când suntem supăraţi? Adevărul e că, atunci când două persoane se ceartă, inimile lor se distanţează foarte mult. Pentru a acoperi această distanţă, ei trebuie să strige, ca să se poată auzi unul pe celălalt. Cu cât sunt mai supăraţi, cu atât mai tare trebuie să strige, din cauza distanţei şi mai mari.

Pe de altă parte, ce se petrece atunci când două fiinţe sunt îndrăgostite? Ele nu ţipă deloc. Vorbesc încetişor, suav. De ce? Fiindcă inimile lor sunt foarte apropiate. Distanţa dintre ele este foarte mică. Uneori, inimile lor sunt atât de aproape, că nici nu mai vorbesc, doar şoptesc, murmură. Iar atunci când iubirea e şi mai intensă, nu mai e nevoie nici măcar să şoptească, ajunge doar să se privească şi inimile lor se înţeleg. Asta se petrece atunci când două fiinţe care se iubesc, au inimile apropiate.

În final, înţeleptul concluzionă, zicând:

- Când discutaţi, nu lăsaţi ca inimile voastre să se separe una de cealaltă, nu rostiţi cuvinte care să vă îndepărteze şi mai mult, căci va veni o zi în care distanţa va fi atât de mare, încât inimile voastre nu vor mai găsi drumul de întoarcere.”

Cand ingenunchem in biserica?

Nu de putine ori ne-a fost dat sa vedem ca in cadrul slujbelor din biserica sunt momente cand persoanele ingenuncheaza si altele in care stau in pozitie verticala, in picioare. Alteori, in anumite perioade din cursul unui an bisericesc, observam ca nu se mai ingenuncheaza nici in momentele pe care le cunosteam a fi insotite de acest gest.

Pentru a intelege cand trebuie sa ingenunchem, se cuvine sa facem cateva precizari. Ingenuncherea este o pozitie de rugaciune. Credinciosul prin plecarea trupului infatiseaza starea cazuta a omului care a pierdut din cauza pacatului functia de mijlocitor intre cer si pamant (simbolizata de starea dreapta, in picioare). Ingenuncherea este semn al pocaintei si al supunerii depline. Omul ingenuncheat isi asuma starea nefireasca in care a ajuns din cauza pacatului, isi plange aceasta stare, ca sa redobandeasca starea de dinainte de pacat. In vechime, ingenuncherea in pridvorul bisericii era una din cele patru trepte de canonisire pentru pacatele grave.

Starea dreapta, verticala este si chipul bucuriei. In textul de la Faptele Apostolilor VII, 56 se spune ca Sfantul Arhidiacon Stefan inainte de a fi omorat cu pietre a zis: "Iata vad cerurile deschise si pe Fiul Omului stand de-a dreapta lui Dumnezeu". (Fapte, VII, 56) Facem mentiunea ca "a sedea” nu este acelasi lucru cu "a sta”. "A sedea” inseamna a te afla asezat pe ceva, in vreme ce "a sta”, se traduce prin a se tine in picioare, vertical. Din nefericire, sunt persoane care folosesc gresit cele doua verbe, si ajung sa spuna pleonastic sezi jos sau stai in picioare.

Textul de la Fapte, 55-56, ne descopera cum il primeste Hristos pe Stefan: stand de-a dreapta Tatalui, semn al bucuriei. Dar aceasta pozitie a lui Hristos exprima si faptul ca firea omeneasca pe care El a asumat-o a fost restaurata, este o pozitie a chipului veacului ce va sa vina.

Aceasta pozitie este adoptata si de noi in perioada dintre praznuirea Sfintelor Pasti si Cincizecime ca perioada pascala. Este perioada cand, datorita bucuriei ca Hristos a inviat, nu se mai ingenuncheaza.

Avand in vedere ca Duminica este ziua Invierii, noi nu trebuie sa ingenunchem in aceasta zi.

Canonul al 5-lea de la Sinodul local de la Neocezareea (319) exclude ingenuncherea in momentele legate de Invierea Domnului, iar Canonul 90 al Sinodului Trulan precizeaza: "Am primit in mod canonic, de la de Dumnezeu purtatorii Parintii nostri, sa nu plecam genunchii in dumineci, cinstind Invierea lui Hristos..."

Sfantul Vasile cel Mare ne spune: "Este necesar ca Biserica sa predea tuturor celor care se gasesc in sanul ei sa-si faca rugaciunile stand in picioare, pentru ca prin amintirea neincetata a vietii vesnice sa nu nesocotim mijloacele prin care putem atinge acest tel” (Canonul 91).

Desi avem aceste canoane, Duminica, dupa invocarea Sfantului Duh, preotul si diaconul ingenuncheaza in timpul Liturghiei. Potrivit randuielilor din Liturghier, exista o singura data cand preotul si diaconul ingenuncheaza in timpul Liturghiei. Liturghierul precizeaza ca dupa invocarea Duhului Sfant si inceperea rugaciunii de mijlocire si inainte de pomenirea Maicii Domnului: "Preotul si diaconul cad in genunchi, cautand spre dumnezeiescul Trup si Sange al Domnului“ (Liturghia Sfantului Ioan Hrisostom) si: "Pana la terminarea imnului Pe Tine Te Laudam... preotul si diaconul se aseaza in genunchi in fata Sfintei Mese“ (Liturghia Sfantului Vasile cel Mare) (Liturghier, Editura Institutului Biblic si de Misiune al Bisericii Ortodoxe Romane, Bucuresti, 2000, p. 165 si 234).

Arhimandritul Grigorios D. Papathomas, profesor de Drept Canonic la Institutul de Teologie Saint Serge din Paris, a afirmat ca:

Perioadele de "ne-ingenunchere canonica" in biserica sunt:

- Toate duminicile (52) anului liturgic (de la vecernia de sambata dupa-amiaza la vecernia de duminica dupa-amiaza);
- De la Paste la Cincizecime (de la Dumnezeiasca Liturghie pascala pana la Vecernia din Duminica Cincizecimii);
- In cele 12 zile de la Craciun la Boboteaza;
- In timpul unei hirotonii de diacon, preot sau episcop (in afara de candidatul la hirotonie, si aceasta numai incepand cu secolul al XVII-lea);
- In timpul tuturor Sfintelor Liturghii zilnice, fie ca se savarseste Dumnezeiasca Liturghie a Sfantului Vasile cel Mare, a Sfantului Ioan Gura de Aur, sau a Sfintilor Iacob si Marcu.

Iar perioadele de "ingenunchere canonica" in biserica sunt:

- Ingenuncherea este poruncita de Biserica atunci cand episcopul, preotul sau diaconul ne invita sa ingenunchem: "Plecand genunchii nostri, Domnului sa ne rugam!”.
- In timpul Dumnezeiestii Liturghii a Darurilor mai-inainte-sfintite;
- In timpul slujbelor din Postul Mare (in afara de sambata si duminica);
- In timpul slujbei Paraclisului Nascatoarei de Dumnezeu din luna august (in afara de sambata si duminica);
- In timpul tainei sfintei spovedanii (in afara de sambata si duminica);
- Incepand cu Vecernia Cincizecimii (duminica dupa-amiaza);
- Acasa, se ingenuncheaza in acelasi fel ca si in biserica (in afara de sambata si duminica).

Asadar, tinuta noastra in biserica exprima cat de bine cunoastem viata din ea.

Autor: Adrian Cocosila

Sursa: crestinortodox.ro

Bunul simţ, între „tehnici sociale“ şi mântuire

Omul contemporan a pierdut justa măsură a lucrurilor, definită simplu "bun simţ", dar mai ales a pierdut modul în care trebuie să se comporte faţă de aproapele. În societatea românească, astăzi, bunătatea, de cele mai multe ori, este confundată mai degrabă cu prostia. De aceea, nesimţirea, opusul bunului simţ, a devenit la mulţi conaţionali o realitate firească. A existat un "ieri" al bunului simţ, diferit de un "astăzi" al aceluiaşi concept? Iată o problemă care, până la urmă, trebuie dezbătută, căci altfel riscăm să nu mai înţelegem adevărata valoare a lucrurilor.

Zilnic, suntem martorii unor situaţii care, prin repetiţie şi nesancţionate de sistem, sfârşesc prin a deveni fireşti: traversarea nestingherită şi nesancţionată pe culoarea roşie a semaforului, aruncarea restului de ţigară pe asfalt, în goana autoturismului sau pe refugiile de pietoni, în staţii, deşi coşul de gunoi se află la câţiva paşi, mâncatul seminţelor şi scuiparea cojilor pe jos, consumul de băuturi şi abandonarea aiurea a sticlelor sau a resturilor în locurile de campare, aruncarea gunoaielor de la etaj, deşi ghena se află doar la câţiva paşi de uşa apartamentelor noastre etc. Iată de ce este normal să ne întrebăm: mai are bunul simţ, la români, vreun sens limpede?

Vinovaţi de nesimţire, cu legea pe masă

Trebuie să recunoaştem că, de cele mai multe ori, nesimţirea are "actori" cu date de identificare. Iar reziduurile nesimţirii (chiştoacele, hârtiile aruncate pe jos, flegmele scuipate pe trotuare, guma de mestecat lipită pe mânerele scaunelor din autobuz sau de la teatru etc.) pot fi sancţionate, pentru că există lege în acest sens. Este vorba despre Legea 61 din 1991, pentru sancţionarea faptelor de încălcare a unor norme de convieţuire socială, a ordinii şi liniştii publice, care face referire la săvârşirea în public a unor fapte, acte sau gesturi obscene, proferarea de injurii, expresii jignitoare sau vulgare, ameninţări cu acte de violenţă, apelare la mila publicului de către o persoană aptă de muncă, aruncarea asupra unei persoane, construcţii sau mijloc de transport cu obiecte de orice fel, scrierea sau desenarea pe pereţii clădirilor sau gardurilor, servirea şi comercializarea băuturilor alcoolice în locurilor publice, tulburarea liniştii locuitorilor prin producerea de zgomote sau orice aparat sau obiect, ori strigăte sau larmă între orele 22:00- 8:00 etc., completată câteva luni mai târziu şi cu sancţiuni pentru cei care organizează nunţi sau petreceri private în spaţiul dintre blocuri. Vinovaţi, în aceste situaţii, suntem, din păcate, noi, concetăţenii, şi autorităţile care nu aplică legea.

Mântuirea, ca gust al restauraţiei umane

De ce trebuie să discutăm, referitor la bunul simţ, despre un "ieri" şi un "astăzi"? Pentru că există o evidentă diferenţă valorică între cele două realităţi temporare. Bunul simţ îl ai sau nu îl ai, spun unii. Până la urmă, bunul simţ este moştenirea unor norme de la cei care te-au zămislit, care, la rândul lor, au fost instruiţi să le respecte. De aceea, s-ar putea spune că bunul simţ se regăseşte într-un cod nescris al bunei cuviinţe pe care îl moştenim descoperindu-l permanent în înţelepciunea înaintaşilor sub forma maximelor, cugetărilor, citatelor celebre din operele învăţaţilor, filosofilor, oamenilor de ştiinţă, teologilor etc.

Este evident însă că anumite perioade din istoria noastră au marcat negativ conţinutul conceptului. "Din punctul de vedere al tradiţiei, bunul simţ înseamnă să respecţi un număr de reguli care controlează relaţia dintre individ şi grupul social. În cazul României, din cauza celor cinci decenii de comunism, s-a produs o nesiguranţă în aprecierea principiilor care guvernează relaţia dintre individ şi grupul social, respectiv, individ şi societate. Atunci au apărut tulburările de bun simţ identificate astăzi", ne spune doamna Magda Manoliu, pensionară, fost profesor universitar la Universitatea Tehnică de Construcţii Bucureşti, Catedra de limbi moderne.

Dar ce este, până la urmă, bunul simţ astăzi? Unii cred că el nu există în lumea modernă şi că tot ce a mai rămas din el "sunt tehnici sociale folosite în momentul dictat de o tactică socială menită să atingă un aume obiectiv care se poate măsura în bani sau faimă, alte relaţii, contracte, ceva din care să rezulte bani". Alexandru Paleologu definea astfel conceptul: "Bunul simţ nu e, cum crede lumea, o formă primară a inteligenţei, un succedaneu inferior al acesteia. Există (şi cât de adesea) inteligenţă fără bun simţ, dar bun simţ fără inteligenţă, nu. Se confundă mai totdeauna bunul simţ cu simţul comun; e adevărat că merg o bună parte de drum împreună, pornind de la constatări elementare. Dar simţul comun cade repede în aporii (probleme greu de rezolvat, n.n.) sau platitudini, în vreme ce bunul simţ îşi urmează drumul, ajungând la descoperiri senzaţionale..."

"Bunul simţ este o treaptă esenţială a mânturii umane. Păcatul se cuibăreşte cu uşurinţă în firea umană nemulţumitoare atunci când omul nu are curajul de a afirma adevărul. Dumnezeu, Adevărul Absolut, poate fi perceput astfel doar de oamenii de bun simţ. Bunul simţ este o condiţie esenţială pentru cei care vor să devină buni creştini. Redeşteptând bunul simţ în credinţa umană, prin propria sa Înviere, dar şi a altor persoane, aşa cum a fost, spre exemplu, cazul fiicei lui Iair (Luca 8, 41-56), Mântuitorul nostru Iisus Hristos a căutat să stârnească semenilor Săi gustul pentru restaurarea fiinţei umane. Or, restaurarea înseamnă înviere, iar învierea în Hristos înseamnă îndumnezeire", ne-a oferit o viziune teologică asupra problemei în discuţie părintele dr. Bogdan Teleanu, de la Biserica "Sfântul Pantelimon" din Bucureşti.

Să încercăm, aşadar, să ne mântuim îndumnezeindu-ne, pentru a deveni buni creştini, adică oameni simţiţi, ca să nu strigăm ca nesimţitul din Filocalie, "Fac răul", stăruind cu râvnă chiar în a-l face!

Procentele bunului simţ al românilor, astăzi

Studiile, puţine, care au fost făcute în ultimii ani pe acest subiect (GjK Custom Research Worldwide din 2006, Metro Media Transilvania, din 2007), arată că numai 6% dintre români sunt siguri de buna lor creştere şi că aproape 60% dintre minori indică televizorul ca fiind lucrul cel mai de preţ pe o scară a indispensabilului, cărţile ajungând doar la un procent de 7%.

În istorie însă, personalităţi marcante ale lumii au dat o importanţă deosebită bunului simţ şi definiţii pe măsură. Iată câteva: Hesiot: "Suferinţa îi redă prostului bunul simţ"; Descartes: "Bunul simţ este însuşirea, puterea de a judeca şi a distinge ce-i adevărat de ce este fals"; Goethe: "Bunul simţ e geniul umanităţii"; C.E. Stowe: "Bunul simţ înseamnă talentul de a vedea lucrurile aşa cum sunt şi de a face lucrurile aşa cum ar trebui făcute".

Sursa: Ziarul Lumina


Sfaturi practice în biserică: De ce nu este corectă purtarea talismanelor?

Poetul Vasile Voiculescu

Pentru început, trebuie să arătăm că talismanele pot fi orice fel de obiecte, de mici dimensiuni, considerate a fi aducătoare de noroc sau apărătoare de primejdii. De aceea, unii semeni ai noştri le poartă cu multă râvnă asupra lor, punându-şi nădejdea în ele.

Biserica, dintotdeauna, a condamnat această practică păgână, încadrând-o în rândul manifestărilor oculte, care invocă puterea satanică pentru realizarea unor situaţii favorabile în viaţa pământească. De aceea, însăşi concepţia despre "noroc" este străină Ortodoxiei, care tratează cu circumspecţie oportunităţile ivite în viaţă spre obţinerea gloriei pământeşti efemere sau bogăţiei temporare. Discernământul creştin ne îndeamnă să punem pe primul plan mântuirea sufletului, şi nu vânarea unor situaţii favorabile, pentru starea unui bine relativ, aparent şi trecător, al vieţii noastre pământeşti.

Pe lângă amuletele clasice, cum ar fi pietricelele sau cristalele, impregnate adesea cu forţe malefice, rezultate în urma unor practici de magie, ni se propun, cu o teribilă forţă de disimulare, chiar talismane de sorginte religioasă: cărticele cu Epistolia sau Visul Maicii Domnului, panglici "atinse" de Brâul Preacuratei, borcănaşe cu pământ "sfinţit" din Israel sau apă din Iordan, plăcuţe cu diverse formule mantrice (gen: "pace", "credinţă", "bucurie" etc.). Niciun obiect din cele enumerate mai sus nu este menţionat în cuprinsul vreunui ritual din cărţile de cult ortodoxe, neavând astfel calitatea de a transmite în vreun fel harul lui Dumnezeu, şi în niciun caz nu putem vorbi de o împlinire magică a dorinţelor cuiva, dacă poartă asupra sa astfel de obiecte. Mai degrabă asistăm la o pervertire a credinţei curate, într-o formă facilă, comercială, de a pretinde rezolvarea rapidă a unor dezechilibre din viaţă, prin înşelare demonică evidentă.

Cu totul altceva este portul asupra creştinului al cruciuliţei sau al unor iconiţe, care sunt sfinţite în biserică prin slujbe speciale şi prin care omul este îndemnat spre rugăciune şi spre urmarea pildei lui Hristos, prin asumarea iubirii jertfelnice faţă de Dumnezeu şi semeni. S-au semnalat, din păcate, şi situaţii în care aceste obiecte sfinţite sunt considerate amulete de către unii creştini lipsiţi de catehizare. Cei în cauză ar trebui îndemnaţi să se roage mai des: "Nădejdea mea este Tatăl, scăparea mea este Fiul, acoperământul meu este Sfântul Duh, Treime Sfântă, slavă Ţie!"

Autor: pr. lect. dr. David PESTROIU

Sursa: Ziarul Lumina


Vasile Voiculescu - Despre credinţă

Poetul Vasile Voiculescu

“Mă întrebaţi despre credinţă şi expresia ei lirică? Despre artă şi credinţă?…Vă voi răspunde că în ce priveşte înotul, cu cât gesturile în apă sunt mai mari şi mai gălăgioase, cu atât înotătorul e mai slab, mai nesigur, aproape de înecare. Neştiutorii, începătorii fac cele mai dezordonate, zgomotoase şi grandilocvente gesturi cu braţele şi picioarele… Înotul perfect se face fără opintiri, e ne-simţit… Pluteşti, aproape cufundat întreg în apă, abia mişcând… Astfel e înotul de fond, înotul serios, în mare şi ocean.

Credinţa cea adevărată e aşijderea acestui instinct de tăcută şi lină plutire, e la fel cu acea nesfielnică predare în puterea apelor, de cufundare şi ameninţare, graţie harului unei respiraţii tainice, graţie unei inspiraţii de aer pe care-l sorbi o clipă, de sus, ca să-l duci cu tine la fund… Credinţa e un instinct de ritm şi orientare care nu se poate deşuruba în cuvinte, oricât de măiestre”.

(Vasile Voiculescu – Gânduri albe,
Editura Cartea Românească, 1986)

Sursa:http://savatie.wordpress.com/

 

Creştinul în biserică şi în lume

„Orice faceţi, să faceţi din toată inima, ca pentru Domnul...” (Coloseni 3.23)

Vizita la Centrul pentru persoane varstnice

Copiii din corul Sf. Ana al parohiei noastre au facut o vizita batraneilor de la Centrul pentru...

Corul de copii Sf. Ana la Radio

Vineri, 12 martie 2013, copilasii din corul Bisericii Sf. Ana au participat la inregistrarea unei...

Pelerinaj la Manastirea Barsana

Parohia Sf. Ana organizeaza, in data de 13 aprilie, un pelerinaj la Manastirea Soborul Sf. 12...


 

Noutati Editoriale


Să reascultăm...








construimcatedrala.ro