Centrul cultural catehetic

 


 


 


 



 

Icoana zilei

Legături


 


 


 


 

 

 


 


 


 


 

 

 

 

 

Inima mea

Inima mea e făcută să bată, să bată,

să bată…

Fără zăbavă, fără oprire,

pe toate ritmurile, în toate măsurile,

cu apele, cu pădurile,

cu steaua lumilor înceată,

cu-adâncul subțire

al curcubeului vărsat în mare.

Inima mea bate fără-ncetare.

 

Și cum să nu bată

când vămi netrecute încă mai sunt,

istorii subpământene,

neexplodate lumini în praful mărunt,

când încă mai sunt

și răni și cangrene

pe toate visurile, pe toate făpturile,

inima mea cum să nu bată

în ritmurile, pe măsurile

cu care-a fost învățată?

 

Doar în ritmul ei nu bate niciodată.

 

Valeriu Anania

Rugăciunea Sfântului Efrem Sirul tâlcuită de Părintele Alexander Schmemann

  
Dintre toate cântările și rugăciunile din timpul Postului, o singură scurtă rugăciune poate fi considerată rugăciunea specifică a acestuia. Tradiția o atribuie unui mare învățător al vieții duhovnicești - Sfântul Efrem Sirul, prăznuit pe 28 ianuarie:
„Doamne și Stăpânul vieții mele, duhul trândăviei, al grijii de multe, al iubirii de stăpânire și al grăirii în deșert nu mi-l da mie. Iar duhul curăției, al gândului smerit, al răbdării și al dragostei, dăruiește-l mie, robului Tău. Așa Doamne, Împărate, dăruiește-mi ca să-mi văd păcatele mele și să nu osândesc pe fratele meu, că binecuvântat ești în vecii vecilor. Amin”.
Această rugăciune este citită de două ori la sfârșitul fiecărei slujbe din timpul Postului Mare, de Luni până Vineri (nu și Sâmbetele și Duminicile), căci, după cum vom vedea mai târziu, slujbele acestor zile nu urmează celor săvârșite de obicei în timpul Postului Mare. La prima citire o metanie urmează fiecărei cereri. Apoi facem cu toții douăsprezece închinăciuni, spunând: „Dumnezeule, curățește-mă pe mine păcătosul!” întreaga rugăciune este repetată cu o singură metanie la sfârșit. De ce ocupă un loc așa de important această scurtă și simplă rugăciune în slujbele de Post? Pentru că recapitulează într-un mod unic toate elementele pozitive și negative ale pocăinței și constituie, să spunem așa, o „verificare” pentru ostenelile noastre personale de-a lungul Postului. Acestea au ca scop mai întâi eliberarea noastră de câteva boli duhovnicești fundamentale, ce ne modelează viața și fac practic imposibilă chiar încercarea de a ne întoarce noi înșine către Dumnezeu.
Boala fundamentală este duhul trândăviei. Este acea lenevire și pasivitate a întregii noastre ființe, care întotdeauna ne împinge mai degrabă „în jos” decât „în sus” ”” care încearcă mereu să ne convingă că nici o schimbare nu este posibilă și, deci, nu este nici de dorit. De fapt, este vorba de un cinism înrădăcinat, care la orice schimbare duhovnicească răspunde „pentru ce?” și face din viața noastră o teribilă risipire sufletească. Este cauza tuturor păcatelor pentru că otrăvește energia duhovnicească de la însuși izvorul său. Rodul trândăviei este grija de multe. Este acea stare de deznădejde pe care toți Sfinții Părinți au considerat-o cea mai mare primejdie pentru suflet. Deznădejdea este imposibilitatea pentru om de a vedea ceva bun sau pozitiv; este reducerea la negativism și pesimism a tot ceea ce există. Aceasta este, cu adevărat, o forță demonică în noi, pentru că fundamental Satana este un înșelător. El îl înșeală pe om asupra lui Dumnezeu și a lumii; el ne umple viața cu întuneric și nihilism. Deznădejdea este sinuciderea sufletului, pentru că atunci când omul este cuprins de ea devine incapabil să vadă lumina și să o dorească. Iubirea de stăpânire! Deși pare bizar, trândăvia și deznădejdea sunt tocmai cele ce ne umplu viața cu iubirea de stăpânire. Pângărind întreaga noastră atitudine către viață, lipsind-o de sens și plinătate, ele ne silesc să căutăm compensație într-o atitudine total greșită față de alte persoane. Dacă viața mea nu este îndreptată către Dumnezeu, nu aspiră la valorile eterne, inevitabil va deveni egoistă și egocentrică, iar aceasta înseamnă că toți cei din jurul meu vor deveni mijloacele propriei mele satisfaceri de sine. Dacă Dumnezeu nu este Domnul și Stăpânul vieții mele, atunci eu voi deveni propriul meu domn și stăpân, centrul absolut al propriei mele vieți, și încep să evaluez totul ținând cont de nevoile mele, de ideile mele, de dorințele mele și de judecățile mele. Iubirea de stăpânire este astfel o degenerare fundamentală a relației mele cu ceilalți, o încercare de subor¬donare a lor față de mine. Această pornire nu se exprimă neapărat prin a comanda sau a domina pe „alții”. Se poate exprima la fel de bine prin indiferență, dispreț, lipsă de interes, de considerație, de respect. Este, într-adevăr, lenevire și deznădejde îndreptate, de această dată, către ceilalți; sinuciderea duhovnicească se completează astfel cu crima duhovnicească. Și, în final, grăirea în deșert. Dintre toate ființele create de Dumnezeu, omul singur a fost înzestrat cu darul vorbirii. Toți Sfinții Părinți văd în aceasta adevărata „pecete” a Chipului Divin în om, pentru că Dumnezeu însuși se descoperă ca și Cuvânt (Ioan 1, 1). Dar, fiind darul suprem, este prin același simbolism supremul pericol. Fiind adevărata expresie a omului, mijlocul realizării de sine este din acest punct de vedere și cauză a căderii sale și a distrugerii de sine, a trădării și a păcatului. Cuvântul mântuie și cuvântul ucide; cuvântul inspiră și cuvântul otrăvește. Cuvântul este modul de exprimare al Adevărului, dar și al înșelării demonice. Având o putere pozitivă fundamentală, el are astfel, totuși, și o imensă putere negativă. Cu adevărat el zidește pozitiv sau negativ. Atunci când este deviat de la originea și scopul său dumnezeiesc, cuvântul devine deșertăciune. El împinge spre trândăvie, deznădejde și iubirea de stăpânire și transformă viața în iad. El devine adevărata putere a păcatului.
Acestea patru sunt astfel „obiectivele” negative ale pocăinței. Ele constituie obstacolele ce trebuie îndepărtate. Dar Dumnezeu singur le poate îndepărta. Iată deci prima parte a rugăciunii Sfântului Efrem Sirul ”” această plângere din adâncul neputinței omenești. Apoi rugăciunea se îndreaptă către țelurile pozitive ale pocăinței care, de asemenea, sunt patru.
Curăția! Dacă nu se reduce sensul acestui termen, așa cum adesea și eronat se face, numai la conotațiile sale sexuale, este înțeles ca omologul pozitiv al trândăviei. Traducerea precisă și totală a termenului grecesc sofrosini și a termenului rusesc tselomudryie trebuie să fie plinătatea înțelepciunii, dreapta socotință. Trândăvia este, întâi de toate, risipire, distrugerea vederii și energiei noastre, incapacitatea de a vedea întregul. Atunci opusul său este tocmai plinătatea. Dacă de obicei înțelegem prin curăție virtutea opusă depravării sexuale, aceasta se întâmplă datorită caracterului decăzut al existenței noastre, care nu se manifestă niciunde mai bine decât în plăcerea sexuală ”” îndepărtarea trupului de la viața adevărată și de la stăpânirea duhului asupra sa. Hristos a refăcut plinătatea în noi. Și aceasta a realizat-o prin refacerea adevăratei scări de valori, prin călăuzirea noastră înapoi către Dumnezeu. Primul și minunatul rod al acestei plinătăți sau curații este smerenia (…). Ea este mai presus de toate biruința adevărului în noi, îndepărtarea tuturor minciunilor în care de obicei trăim. Numai smerenia poate fi capabilă de adevăr, de a vedea și de a primi lucrurile așa cum sunt și, astfel, de a vedea măreția, bunătatea și iubirea lui Dumnezeu în orice. De aceea se spune că Dumnezeu revarsă harul Său peste cei smeriți, iar celor mândri le stă împotrivă. Curăția și smerenia sunt firesc urmate de răbdare. Omul „natural” sau „căzut” este nerăbdător, pentru că nevăzându-se pe sine se grăbește să judece și să condamne pe ceilalți. Având, așadar, o cunoaștere eronată, incompletă și pervertită a tot ceea ce îl înconjoară, măsoară toate acestea prin prisma gusturilor și concepțiilor sale. Fiind indiferent cu oricine în afară de sine, dorește ca viața să fie încununată cu succes aici și acum. Răbdarea, totuși, este cu adevărat o virtute divină. Dumnezeu este răbdător nu pentru că este „iertător” ci pentru că El sesizează adâncimea celor ce există, pentru că realitatea intimă a lucrurilor, pe care noi în orbirea noastră nu o mai vedem, este deschisă către El. Cu cât ne apropiem mai mult de Dumnezeu, cu cât devenim mai răbdători, cu atât reflectăm mai mult acel infinit respect față de toate ființele care reprezintă însușirea specifică a lui Dumnezeu. În cele din urmă, cununa și rodul tuturor virtuților, ale tuturor creșterilor și ostenelilor duhovnicești este dragostea ”” acea dragoste care, așa cum am mai spus, poate fi dăruită numai de Dumnezeu ””, darul ce este finalitatea tuturor pregătirilor și ostenelilor duhovnicești. Toate acestea sunt rezumate și adunate laolaltă în ultima cerere a rugăciunii Sfântului Efrem Sirul, în care cerem: „dăruiește-mi ca să-mi văd păcatele mele și să nu osândesc pe fratele meu”. Dar, în final, mai este o primejdie: mândria. Mândria este izvorul răului și toată răutatea este mândrie. Iată că nu-mi este suficient să-mi văd propriile mele greșeli, întrucât chiar și această virtute aparentă se poate transforma în mândrie. Scrierile sfinte abundă în sfaturi împotriva subtilelor forme ale pseudo-pietății care, în realitate, sub vălul smereniei și al autocriticii pot conduce către o mândrie cu adevărat demonică. Dar atunci când „vedem greșalele noastre” și când „nu osândim pe frații noștri”, când, altfel spus, curăția, smerenia, răbdarea și dragostea sunt doar una în noi, atunci și numai atunci ultimul dușman ”” mândria ”” va fi nimicit în noi.
După fiecare cerere a rugăciunii facem o metanie. Metaniile nu sunt limitate la rugăciunea Sfântului Efrem Sirul dar constituie una din caracteristicile distinctive ale întregului cult din timpul Postului. Totuși, aici, semnificația lor este revelată mai bine ca niciodată. În lungul și dificilul efort al însănătoșirii duhovnicești, Biserica nu a pus bariere între suflet și trup. Omul, în întreaga sa ființă, s-a îndepărtat de Dumnezeu; omul, în întreaga sa ființă, trebuie restaurat, trebuie să se întoarcă (la Dumnezeu - n.trad.). Catastrofa creată de păcat constă, cu siguranță, tocmai în biruința cărnii - animalul, iraționalul, plăcerea din noi ”” asupra duhovnicescului și dumnezeiescului. Dar trupul este slăvit, trupul este sfânt, așa de sfânt încât Dumnezeu însuși „a luat trup”. Atunci, mântuirea și pocăința nu disprețuiesc trupul, nu îl neglijează, ci au în iconomia lor restaurarea trupului, readucerea lui la funcțiile sale reale, ca expresie a vieții duhovnicești, ca templu al neprețuitului suflet omenesc. Ascetismul creștin este o luptă nu împotriva, ci pentru trup. Din acest motiv, întreaga ființă umană - suflet și trup - face pocăință. Trupul participă la rugăciunea sufletului întocmai cum sufletul se roagă prin și în trup. Metaniile, semne „psiho-somatice” ale pocăinței și ale smereniei, ale adorării și ale ascultării, reprezintă astfel prin excelență ritualul de Post.
(extras din Pr Alexandru Schmemann, Postul cel Mare, Ed. Univers enciclopedic)
  
Sursa: Radio Reîntregirea

Cuvinte bune de mâncat

Să bei bere e ușor. Să faci mizerie în camera de hotel e ușor. Dar să fii creștin, asta e o provocare dură. Asta e adevărată răzvrătire… - Alice Cooper

Când nu poti să te rogi, n-ai cum să te rogi! Dar când nu esti dispus să te rogi, când te simți cumva împiedicat, atunci să te silești să faci lucrul acesta. Nu poti să te rogi mai bine altădata, dacă lași rugăciunea astăzi. Nu te vei ruga mai bine mâine, dacă astăzi vei neglija rugăciunea. Și atunci, te rogi cum poți; chiar este un cuvânt care zice așa: Roagă-te cum poti, ca să ajungi să te rogi cum trebuie. (P. Teofil Părăian)

Pentru înlăturarea gândurilor rele, ne ajută foarte mult înmulțirea gândurilor bune. Cu cat îți împodobești mintea cu mai multe gânduri bune, cu atât se împuțineaza gândurile cele rele. Dacă vrei să-ți faci rânduială în viață, trebuie să-ți faci rânduială în minte, iar dacă nu-ți faci rânduială în minte, nu-ți poți face rânduială în viață. În Filocalie se spune că gândul omului, mintea omului, este ca o moară: așa cum moara macină ce bagi pe moară, tot așa și mintea - macină ce bagi în minte. După gândurile pe care le porți în minte poți să-ți dai seama cine ești: dacă ai gânduri conforme cu voia lui Dumnezeu - deci dacă ai gânduri bune -, ești om bun; dacă ai gânduri rele, ești om rău. (P. Teofil Părăian)

Cu credința e cam cum e cu cultura: dacă te ții de ea, o ai, iar dacă nu te ții, o pierzi. (P. Teofil Părăian)

Dacă-ți vin gânduri de mândrie, sigur nu ești smerit. Dacă nu faci niște eforturi să te depașești pe tine, sigur nu-ți iei crucea. (P. Teofil Părăian)

Sunt primite și rugăciunile spuse numai cu buzele, pentru că nu-i poți cere unui copil să meargă la același pas cu un om mare. Deci, eu ma rog cum pot și Dumnezeu îmi primește rugăciunea, asa cum a fost vorba despre fiul tatălui lunatic, când a zis cu lacrimi: "Cred, Doamne, ajută necredinței mele!” (Marcu 9, 24). Și Domnul Hristos n-a zis: "A, păi dacă nu crezi cât trebuie, n-am ce-ți face!...”, ci l-a ajutat în starea lui. Nu putem ajunge la mult, decât de la puțin, de la cât suntem. (P. Teofil Părăian)

La Dumnezeu toate sunt cu putinta. El stie daca-ti foloseste ceea ce-ti doresti. Iar dacă îți folosește, îți dăruiește. Iar dacă nu primești ceea ce-ți dorești, trebuie să-ți schimbi gândurile și să te multumești cu ceea ce primești. (P. Teofil Părăian)

Nu suntem numai noi la lucru când e vorba de lupta duhovnicească, ci e Dumnezeu cu noi. În Scriptură chiar se spune că Dumnezeu luptă pentru noi (Deuteronom 20, 1). Și atunci, grija noastră trebuie să fie aceea să fim în legătură cu Dumnezeu, ca Dumnezeu să biruiască sau să biruim împreună cu Cel ce a biruit lumea. (P. Teofil Părăian)

Viata duhovniceasca, traita asa cum stim noi ca este traita in general, e de asa fel incat sunt foarte putini aceia care pot zice ca au un duhovnic. Cineva care se spovedeste o data pe an si in mare graba, nu se poate spune care are un duhovnic, ci se poate spune ca s-a spovedit la un duhovnic. Duhovnic ai atunci cand il consulti, cand te raportezi la el, cand vrei sa urmezi cuvantul lui, cand ii cauti cuvantul, cand te intereseaza opinia lui, cand opinia lui o iei ca un indreptar de viata. Atunci ai duhovnic si atunci esti ucenic. Or, daca nu-i asa, atunci n-ai duhovnic si nu esti ucenic. (P. Teofil Părăian)

Păcatul trebuie neapărat să fie la trecut. Dacă e la prezent și la viitor, adică dacă faci ceva care se continuă, nu ești în sfera pocăinței. Datoria de a te ridica din pacat e permanenta, dar si datoria de a evita pacatul trebuie sa fie permanenta. (P. Teofil Părăian)

Caută doctor inainte de boala si roaga-te inainte de ispita. Daca te lasi numai pe ce da clipa, nu stiu cum poti sa le inlaturi. Dar daca esti pregatit, atunci cand iti vine o astfel de situatie nu te impotrivesti ca unul care nu stie de Dumnezeu. (P. Teofil Părăian)


Actualități și Evenimente

Vizita la Centrul pentru persoane varstnice

Copiii din corul Sf. Ana al parohiei noastre au facut o vizita batraneilor de la Centrul pentru...

Corul de copii Sf. Ana la Radio

Vineri, 12 martie 2013, copilasii din corul Bisericii Sf. Ana au participat la inregistrarea unei...

Pelerinaj la Manastirea Barsana

Parohia Sf. Ana organizeaza, in data de 13 aprilie, un pelerinaj la Manastirea Soborul Sf. 12...


Noutăți Editoriale

Să reascultăm...

construimcatedrala.ro